Alan Spence. Poezia Mantrică

Când un poet se angajează în exprimarea celui mai înalt adevăr spiritual, ceea ce Aldous Huxley numea „exprimarea inexprimabilului”, el trebuie inevitabil să înfrunte paradoxul inerent unei asemenea întreprinderi. Cu alte cuvinte, el ştie că ceea ce încearcă să articuleze este dincolo de orizontul limbii, şi totuşi tentativa trebuie să fie făcută, demersul nu va fi refuzat. Or, nimic altceva, în cele din urmă, nu merită a fi exprimat.

Ştiind că ceea are de spus ar putea fi mai bine comunicat prin muzică, sau, chiar mai direct, în liniştea profundă a meditaţiei, el trebuie să găsească un procedeu care poate face dreptate intensităţii propriei viziuni.

Sri Chinmoy, poet şi mistic indian, a dezvoltat un asemenea procedeu, şi, mai mult decât atât, a făcut aceasta în engleză, o limbă mai puţin fluidă şi muzicală decât bengaleza sa maternă.

Fiind un scriitor indian de limbă engleză, dânsul este succesorul, ca să spunem aşa, a două tradiţii separate. Există afinităţi, spre exemplu, cu Herbert sau Blake, cu Hopkins şi Whitman. Totuşi, în unele privinţe dânsul a mers mult dincolo de aceştia, iar pentru o înţelegere mai completă a realizărilor sale este necesar să aruncăm o privire asupra premiselor indiene ale scrierilor sale.

Sunt doi termeni sanscriţi, deosebit de importanţi în înţelegerea poeziei sale – mantra şi sutra.

Mulţi occidentali s-ar putea să fie familiari cu ideea de mantra, în relaţie cu practica meditaţiei. În cea mai simplă formă, o mantră este o silabă ori un grup de silabe, cântate în glas ca ajutor pentru meditaţie. Aici există o conştientizare a puterii cuvântului ca incantaţie, invocare. Poezia descrisă ca mantrică, de fapt, invocă acele calităţi pe care le descrie.

Nolini Kanta Gupta, poet şi filozof indian contemporan, scria: „Cea mai înaltă formă şi cea mai desăvârşită perfecţiune a poeziei rezidă în mantră.” În poezia mantrică, sugerează dânsul, „vorbirea nu este haina ori veşmântul unei experienţe, ci realizarea unui extaz lăuntric.”

El citează ca exemple scrierile marilor rishi, poeţii profeţi ai Indiei, care au compus Vedele, Upanişadele, Gita. (Este interesant faptul că Eliot a ales să termine a sa The Waste Land /Tărâmul Deşertăciunii/ cu invocarea mantrică a păcii – Shantih Shantih Shantih – preluată din Upanişade, în mod evident recunoscând puterea şi rezonanţa acestor tonalităţi antice.)

Cuvântul sutra s-ar putea să fie mai puţin familiar cititorilor din Vest. Literalmente, el va să însemne fir şi este utilizat pentru a descrie serii de enunţuri concise, aforistice, cele mai bine cunoscute fiind probabil Yoga Sutras de Patanjali. Acestea oferă instrucţiuni pe calea Yoga, sunt „împachetate” strâns şi dens, destinate fiind pentru a fi memorizate şi recitate în glas, dezvăluind gradual adevărul pe care îl conţin.

Multe din poemele scurte ale lui Sri Chinmoy la fel au un caracter instructor, simplitatea lor aparentă revelând cu fiecare re-citire noi şi noi profunzimi. Ele etalează o compactitate asemănătoare haiku, o densitate şi compresie extraordinară a limbii.

De fapt, el şi-a inventat propria limbă, propriul vocabular, a îmbibat cuvinte familiare cu o nouă viaţă, cu energie şi vitalitate. Stilul său este unic şi uşor de recunoscut.

Este un stil liric şi abstract, în acelaşi timp; sunt puţine lucruri în poemele sale, iar cele care apar sunt pline de înţelesuri – ele sunt arhetipuri, imagini ce funcţionează ca simboluri: pasărea, barca, copacul, floarea, flacăra.

Mai presus de toate, dânsul este un poet al peisajului lăuntric şi niciodată nu uită că poemul este „un deget ce arată luna”, o invitaţie la liniştea de dincolo de cuvinte.

E vorba de o poezie care, cu toată simplitatea ei, poate fi dificilă, exigentă, deşi nu în sensul obişnuit al acestor termeni, unde exigenţa se referă la intelectul care se străduieşte să desluşească ceva obscur. Ceea ce se cere mai degrabă aici este un salt calitativ al conştiinţei; cititorul trebuie să urce la nivelul poemelor. Trebuie să fie o participare activă. Înţelegerea trebuie să se bazeze pe experienţă. „Un poem nu ar trebui să semnifice, ci să fie”, scria Archibald McLeish. Iar un poem există, are fiinţa sa, nu întins pe o pagină, ci în efectul său total.

Câţiva ani în urmă, poetul scoţian Tom McGrath citea una din poeziile lui Sri Chinmoy unui alt scriitor, folosind-o ca model pentru a ilustra imposibilitatea exprimării în engleză a ceea ce el considera o particularitate a sensibilităţii indiene. Tom credea că acel poem era oarecum „demodat” în ritmul său, în dicţie. La un moment dat, însă, el şi-a dat seama că nu putea să-şi atingă scopul. Ceea ce s-a întâmplat în timp ce citea poemul descrie el însuşi mai departe: „Cuvintele mi-au sărit de pe buze şi au răsunat în încăpere cu o autoritate înfiorătoare. Ne-a fost clar că ascultam o voce care vorbea de pe înălţimea absolută a experienţei umane şi direct din ea. În momentul când am ajuns la versurile finale, amândoi am rămas împietriţi. Nu numai că am auzit o poezie minunată, dar amândoi am simţit că fusesem în prezenţa unei conştiinţe, a cărei natură ne-a umplut cu cea mai adâncă umilinţă şi respect. După aceea, am avut o nouă stimă faţă de poezia lui Sri Chinmoy…”

Poemul în cauză este Absolutul (The Absolute), inclus în acest volum. Este unul dintre poemele în care Sri Chinmoy lucrează în chipul cel mai evident în procedeul pe care l-am numit mantric.

Iar tonul autorităţii este neechivoc. Ca să spunem mai simplu, el ştie. El nu trebuie să-şi argumenteze cauza, el doar o expune. Pentru cititorul neobişnuit cu o asemenea siguranţă a tonului, aceasta ar putea fi o experienţă tulburătoare. Îmi vine în minte descrierea dată de Christopher Isherwood limbii vorbite de Krishna în Bhagavad Gita – „ca o prelegere universitară predată de Dumnezeu”!

Din ceea ce am spus până acum va fi clar că aceste poeme sunt destinate a fi citite în glas. (Este o experienţă vibrantă şi înălţătoare să-l auzi pe Sri Chinmoy recitându-le.) Ca atare, el a compus melodii pentru multe din versurile sale, adăugându-le o nouă dimensiune. Îi place foarte mult să-l citeze pe marele său compatriot Tagore: 

„Păsărilor le-ai dat cântece, ele Ţi-au dat

cântece în schimb.

Mie mi-ai dat doar o voce, însă mi-ai cerut mai mult,

de aceea cânt.”

Anume acestui „mai mult” el îi dă frâu liber în poeme, cântece, mantre, şi acesta se adresează direct către ceea ce Yeats a numit „miezul adânc al inimii”. Simplitatea lor este deseori înşelătoare, precum apa limpede, care dă o impresie greşită despre adâncimea ei. Este o simplitate câştigată cu greu, descompunerea ultimă a complexităţii.

În literatura contemporană, dânsul este – am credinţa – unic. Practic, nu există nimic ce ar putea fi comparat cu realizarea lui, întrucât nu există nimeni care să scrie de pe acelaşi nivel al înzestrării lăuntrice, din aceeaşi perspectivă.

Dacă am încercat să „poziţionez” opera lui Sri Chinmoy, atunci nu am făcut-o cu intenţia de a o limita, de a o atribui unei categorii. Cred că, de fapt, el şi-a creat propriul spaţiu, propria categorie, dincolo de refluxul şi fluxul modei literare.

Sper că aceasta va fi una din primele colecţii, care să ofere poezia sa unui public larg.

________________________________________

Alan Spence este un poet, nuvelist şi dramaturg scoţian, a fost profesor de literatură la Universitatea din Glasgow, apoi la Universitatea din Edinburgh, în prezent profesor de scriere creativă la Universitatea din Aberdeen.

http://www.srichinmoypoetry.com/sri_chinmoy/article_srichinmoypoetry