Sri Chinmoy despre Poezie

Acest discurs a fost publicat cu ocazia unei prezentări a poeziei lui Sri Chinmoy la Organizaţia Naţiunilor Unite, Dag Hammarskjold Auditorium, 7 Noiembrie 1990. Eveniment sponsorizat de Societatea Scriitorilor a Consiliului pentru Recreare al Staffului Naţiunilor Unite (United Nations Staff Recreation Council Society of Writers).

Poezia-Poemul-Poetul

Proză poţi scrie tu. Proză poate scrie el. Proză chiar şi eu pot scrie. Însă Dumnezeu scrie poezie prin tine, prin el şi chiar prin mine.

Poezia este scurtătura ce duce la subtilul şi tangibilul ţel al ţelurilor – Încântarea infinită. Un poem începe cu şiroaie de lacrimi şi se termină cu zâmbete entuziasmate.

Poetul cheamă răsăritul visului de mâine, iar apoi îl transformă în ziua realităţii de azi. Facem o greşeală regretabilă atunci când încercăm să înţelegem poezia. Poezia nu este pentru a fi înţeleasă. Poezia este pentru a fi simţită. Poezia este pentru a fi îndrăgită. A încerca să înţelegi un poem este ca şi cum ai atinge un trandafir cu ghimpi nenumăraţi. A încerca să simţi un poem înseamnă să ţii cu drag un trandafir fără niciun ghimpe. Iar să îndrăgeşti un poem înseamnă să devii imediat frumuseţea şi parfumul trandafirului însuşi.

Sufletul poetului crează. Inima poetului este originea. Ochii poetului iniţiază.

În fiecare om există un poet. Acest poet poate coborî cele mai semeţe înălţimi ale adevărului şi, în acelaşi timp, poate eclipsa cu putere cea mai întunecată minciună, dacă şi când necesitatea o cere. Poezia şopteşte: „O, prietenii mei, o, admiratorii, adoratorii şi iubitorii mei, metrii şi mişcările de dans ale picioarelor metrice – iambul, troheul, anapestul, spondeul şi alţii – sunt copiii afecţiunii mele. Ei pot urca înălţimea nemăsurată, ei pot pătrunde adâncimile cele mai profunde, ei pot alerga distanţa cea mai îndepărtată. Haideţi să pornim în călătoria Eternităţii cu copiii mei, copiii afecţiunii mele.”

Atunci când scriem un poem sau citim un poem cu dăruire de sine, noi petrecem un moment de tăcere cu Dumnezeu-Frumuseţea, Dumnezeu-Compasiunea şi Dumnezeu-Satisfacţia.

Eu sunt un poet. Am îneput să scriu versuri încă din copilărie. Înainte de a scrie un poem însufleţit, puternic şi important, eu mă concentrez cu ochiul viziunii mele, meditez cu inima eliberării mele şi contemplez cu sufletul realizării mele. Apoi focalizez aparatul de fotografiat al vieţii mele asupra Divinităţii transcendentale a lui Dumnezeu şi Frumuseţii Universale a lui Dumnezeu. După ce am scris poemul cu însufleţire şi devotament, spre marea mea surpriză, Supremul Poet Absolut îmi spune că a plătit pentru mine biletul cu care voi ajunge piscul cel mai înalt al extazului nemărginit.

Când citesc un poem în linişte absolută, sufletul acelui poem îmi zice: „Intră, intră! Ah, ai venit să vezi realul din mine, să mă vezi pe mine cel real.” Există poeţi ordinari şi mari poeţi. Dar mai există şi poeţi-profeţi. Poeţii-profeţi sunt de pe înălţimile supreme. Profetul este acela care vede în acelaşi timp prezentul, trecutul şi viitorul. Marea diferenţă dintre muzică şi poezie constă în aceea că muzica este un limbaj universal. Nu este nevoie ca eu să învăţ o anumită limbă pentru a aprecia melodia, însufleţirea şi plenitudinea muzicii. Deoarece muzica are un farmec universal, eu o pot aprecia, admira şi iubi. Însă, poezia ce are un farmec universal este creaţia unui poet-profet. În sanscrită, profetul este desemnat prin Drashta – cel ce are acces liber la trecut, prezent şi viitor, şi are capacitatea rar întâlnită de a creşte în mod divin şi de a luci în mod suprem.

Se spune că poeţii se nasc, nu se fac. Cu regret, nu sunt de acord, şi nici nu pot să fiu, cu această părere. Sunt mulţi, mulţi poeţi pe care i-am văzut în viaţa mea, ce nu s-au născut poeţi, dar, în virtutea plânsului ascendent al inimii lor şi vieţii lor dedicate, perseverente, au devenit poeţi excelenţi. Aşadar, precum este adevărat că poeţii se nasc, tot astfel este adevărat că poeţii pot să devină. În acest context, sunt sigur că aici, în audienţă, se găsesc unii care nu sunt poeţi, dar, în acelaşi timp, au o dorinţă neprefăcută de a deveni poeţi. Lor aş vrea să le ofer câteva sugestii umile şi însufleţite.

Vreţi să fiţi poeţi. Puteţi să fiţi poeţi. Nu puteţi să nu fiţi poeţi. Nu vă permiteţi să vă prindeţi în capcana îndoielii. Auto-criticismului – nu, nu, nu; auto-entuziasmării – da, da, da. Pentru câteva minute, încercaţi să vă goliţi mintea de zarva gândurilor. Numai timp de câteva minute încercaţi să vă păstraţi mintea liniştită. Nu vorbesc de câteva ore, departe aşa ceva. Doar timp de patru sau cinci minute păstraţi-vă mintea liniştită. Iar apoi, puneţi-vă mintea liniştită pe tronul minunat, iluminator şi împlinitor pe care inima voastră l-a pregătit pentru voi.

Când scrieţi o poezie, puteţi s-o citiţi iar şi iar, de câte ori vreţi. De fiecare dată când o citiţi, încercaţi să sporiţi bucuria inimii voastre cu ajutorul puterii imaginaţiei. Imaginaţia este o lume aparte. Creatorul a plăsmuit creaţia Sa. El urmăreşte creaţia Sa şi savurează creaţia Sa. În acelaşi mod, puteţi să creaţi un poem, apoi să-l urmăriţi şi să vă bucuraţi de el. Sunteţi creatorul, sunteţi cel ce urmăreşte şi sunteţi cel ce savurează.

Există critici, aici, acolo, peste tot. Nu trebuie să luaţi în seamă corul criticilor insuportabili. Criticii, se zice, sunt cei mai răi rataţi. Este un adevăr considerabil în această afirmaţie. Scopul nostru este perfecţiunea. Entuziasmul, nu criticismul este acela care poate să ne perfecţioneze. Auto-criticismul nu este calea cea dreaptă. Noi avem nevoie constant de un plâns interior. Prin căutare de sine şi iluminare de sine putem ajunge la perfecţiune. Ceea de ce avem nevoie în fiecare moment este entuziasmul în cantitate nemăsurată, iar nu criticismul din partea altora sau chiar auto-critica.

 Poezia este aspiraţia-plâns a umanităţii şi, în acelaşi timp, satisfacţia-fruct a Divinităţii. Există multe, multe planuri de conştiinţă, de unde pot coborî poemele. Pe de altă parte, poetul poate şi el să se înalţe ca o pasăre – sus, mai sus, tot mai sus –, să intre în aceste planuri de conştiinţă şi să aducă jos adevărul, lumina şi încântarea cele mai înalte.

Poetul poate scrie o poezie din mintea propriu-zisă. El poate scrie poezia din mintea intuitivă. El poate scrie poezia din mintea înaltă. El poate scrie poezia din supra-minte sau chiar din super-minte. Însă atunci când poetul intră în Sat-Chit-Ananda – Existenţă-Conştiinţă-Beatitudine –, care este mai înaltă decât planurile menţionate, el simte că a străbătut cea mai lungă distanţă posibilă. Este ca şi cum ai face un apel telefonic la o distanţă foarte mare. Dar odată ce poetul atinge acest cel mai înalt plan de conştiinţă, Domnul Absolut Poetul Suprem îi spune: „Copilul Meu poet, greşeşti, greşeşti mult. Odată ce atingi Preaînaltul, odată ce devii unul cu Preaînaltul, începutul călătoriei tale şi Preaînaltul nu se mai află în două locuri diferite. Ele se găsesc la un loc.” Deci, nu este o conversaţie telefonică la o distanţă mare. Poţi spune că este un apel local. Datorită plânsului imens al inimii tale, tu, ca poet, ai atins înălţimea ultimă. Odată înălţimea ultimă atinsă, începutul călătoriei şi încheierea călătoriei devin inseparabil una.

 Copilul Meu poet, vreau să cânţi cu Mine:

Am terminat cu timpul şi cu faptele.

Jocul meu cosmic s-a sfârşit.

Cel Unic, Transcendental am fost.

Cei Mulţi, Universal acum sunt.

Eu sunt Sufletul-Floare al Eternităţii Mele.

Eu sunt Inima-Parfum a Infinităţii Mele.

- Sri Chinmoy

 Sursa: http://www.srichinmoypoetry.com/sri_chinmoy/sri_chinmoy_on_poetry